Cateodata… nu pot sa adorm.
Incerc sa dorm si nu reusesc.
Ochii mi se deschid ca la semnalul unui desteptator puternic,
Iar corpul mi-l simt atat de greu,
Incat, parca ar fi din plumb.
Din plumb… da.
Dealtfel, incep sa simt din ce in ce mai des acest plumb.
Candva, corpul meu zvelt era cheia ce deschidea larg lacatele sufletului nestavilit de nimeni si nimic:
O scanteie din departare…
O imensitate luminoasa mai mare ca nasterea Orionului insusi, daca-l priveai indeaproape.
Acum insa, cheia de aur ce alcatuia trupul meu,
A inceput a se transforma in plumb.
intr-un sicriu de plumb.
Iar nebuloasa suflet sau sufletul-nebuloasa a ajuns deja,
Prematur, o pitica alba, ce abia mai palpaie
In intunericul societatii de care sunt inconjurat, din toate partile,
Pe cerul vietii mele….
Nu, nu “inconjurat” am vrut sa spun:
“Incoltit” exprima mult mai bine ceea ce simt.
Ce a ramas din acel Luceafar luminos?!
Ce a ramas din frantura de lumina dumnezeiasca,
Ce pana nu demult, imi lumina si incalzea corpul?
A mai ramas o raza ce abia mai palpaie precum un far de port,
cazut in paragina. Mesajul este insa clar:
“Nu va apropiati de stanci!”
Si, uite-asa, imi traiesc tarandu-ma precum un vierme prin noroaiele semenilor mei,
Restul vietii mele, abia incepute…
Si-mi dau seama de ce nu adorm:
In sicriul de plumb, au inceput usor sa moara si ultimele raze
Ale sufletului-pitica.
E greu plumbul… iar ea, pitica, incearca, sarmana, sa se salveze.
Pe unde altundeva decat prin ochi?
E, totusi, prea mult plumb in lume…
